The Artist…Lăsați 3D-ul și uitați de sunete

2
284

 Că nimic nu mai e ce era odată este fraza pe care o spunem cel puțin o dată pe lună, iar după ce trecem de 30 de ani și cu cât îmbătrânim e foarte posibil ca fraza să devină enervant de repetitivă. Nici nu știu dacă unii dintre voi ați auzit de Laurel și Hardy, pe care comuniștii români i-au transformat în Stan și Bran, sau de incredibilul Charlie Chaplin, poate cel mai expresiv actor din istoria cinematografiei.

Nu poți să fii superficial, să spui că ai văzut peste 1.000 de filme și că nu te-ai uita niciodată la o peliculă mută, în 2012, într-o perioadă în care folosim mai des cuvântul dezumanizare, iar poveștile umane, trăirile, momentele adevărate trec la amintirile secolului trecut. Nu poți să eviți Artistul, doar că nu așa trebuie să arate un film sau că există atât de multe clișee de la începutul cinematografiei, încât fanii lui Chaplin sau Keaton ar ajunge să îl urască. The General cu Buster Keaton, îl mai țineți minte? Când ne-am dus la cinema, pe vremea lui Ceaușescu, traducerea era Mecanicul…și râdeam ca niște copii tembeli. Dar filmul este magistral, e adevărat că dacă l-ai pune hipsterilor e posibil să se sinucidă în sală.

Artistul este exploziv. Te trece prin toate stările posibile, muzica lui Ludovic Bource îți mângâie fiecare loc ascuns al sufletului, totul într-un cadru perfect natural realizat de Hazanavicius. Nu lipsesc nici greșelile neintenționate din anii 20, exemplu „Nu te-am iubit niciodată”, nici ideea schimbării, sau a trecutului, la care nu renunțăm niciodată în viață, oricât de trist sau de fericit ar fi fost el.

Povestea e simplă, începe cu George Valentin (Jean Dujardin), un actor de mare succes al Hollywood-ului mut, emigrant, evident. Celebru, căsătorit, îndrăgostit, plin de demnitate, George nu vrea să treacă la filmele vorbite nici în ruptul capului. În schimb, o mare fană, Peppy Miller, jucată ireproșabil de Berenice Bejo, ajunge din animatoare, propusă chiar de George pe platouri, să-i ia locul în filmele vorbite. De aici, începe lupta încăpățânatului actor de a salva filmul mut și, totodată, drama lui. Scena care m-a făcut să mă înclin în fața lui Hazanavicius este luată tot din ultimele filme mute, cele în care de la un simplu sunet totul se amplifică, încât se ajunge la haosul zgomotului. Și totul, de la un clinchet al paharului. Apropo, nu lipsește nici Uggie, un câine fabulos, premiat și el printre cele 102 de distincții ale filmului, dintre care amintesc 5 Oscaruri, 7 BAFTA, 9 Cesar etc.

La cinema, din păcate, în sală am fost doar 4 persoane, dintre care un cuplu trecut de 50 de ani. N-am avut timp să-i studiez, doar că la final ea avea ochii roșii, plânsese mult și nici nu-și cumpărase nachos sau floricele. A fost primul film la care n-am auzit niciun ronțăit. Așa trebuie să-l și vedeți, liniștiți și doar cu muzica lui Bource pe fundal. Avem nevoie uneori și de liniște, dar mai ales de adevărații artiști.
[youtube http://www.youtube.com/watch?v=OK7pfLlsUQM&w=560&h=315]

2 COMENTARII

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here